Capitolul 1 –Amintiri
Îmi amintesc și acum, ziua aceea, perfect, deși au trecut treisprezece ani.
Era o dimineață geroasă de noiembrie, era ora 6:45 a.m.-de abia se vedeau zorii zilei ce urma să fie un coșmar-când îmi sună telefonul. Pe vârful limbii stăteau gata-gata de atac niște insulte pregătite pentru cel ce mă suna , însă aveam sa aflu că la capatul celălalt al telefonului era o ea. Credeam că este Leslie, tipul din al doilea an de facultate, care se ținea după mine de luni bune. Era genul de băiat narcisist, care credea că orice fată va cădea in mrejele lui de mare cuceritor, însă eram hotărâtă să-i arăt ca nu este așa. Am fost surprinsă să văd că mă suna Aurora, prietena cea mai bună încă din copilărie. Mi-am înghițit insultele și am răspuns fără să mai stau pe gânduri:
- Mdaaaaa ?! am spus pe un ton irascibil. De fiecare dată când o sunam la o oră matinală, îmi spunea că nu sunt normală. De cum am văzut că mă sună, am simțiț că ceva nu este in regulă cu ea...
- Juliaaaaaaaa, e cineva la mine în casă! Vino la mine... Vorbea în șoaptă ca și cum nu ar fi vrut s-o audă cineva, dar locuia singură într-un apartament dublu.
- Aurora, ai chef de glume? Termină cu porcăriile astea! Deja mă enervam, știam că nu face glume de felul acesta, dar mai avea si momente în care se prostea.
Nu au apucat să îmi rostesc cu fermitate cuvintele in receptorul telefonului, când convorbirea s-a întrerupt.
- Dracu ` să te ia de telefon!!!
Am încercat să o sun din nou, dar suna ocupat. Am mai sunat-o încă o dată, neștiind cine o să-mi răspundă.
- Aurora e moartă! , mi-a răspuns o voce neutră, cu un accent straniu, pe care nu o voi uita niciodată.
Telefonul mi-a căzut din mână. Eram speriată de moarte, dar auzisem bine: „Aurora e moartă!”. Vestea îmi răsuna în creier ca un ecou, șocul a fost puternic, iar inima îmi bătea mai tare ca niciodată. Mi-am luat pe mine puloverul primit cadou de la ea -un pulover pe care și acum după un deceniu și un pic încă îl mai port-, m-am încălțat cu niște șlapi găsiți la întâmplare și am fugit cu cheile în mână, la mașină. Trebuia să ajung cât mai repede posibil la apartamentul ei.
Acum, când stau și îmi amintesc cele întâmplate, nu știu cum de am avut curajul să mă duc la ea, criminalul putea fi acolo, poate mă aștepta pe mine, puteam să fiu următoarea victimă, dar în momentul acela conta doar draga mea prietenă. Timpul se scurgea, iar eu trebuia să ajung cât mai repede s-o ajut.
Am oprit motorul zgomotos al mașinii, stăteam nemișcată, aproape înlemnită de frică și priveam în gol. Ceața densă se rarefia și se luminase de ceva vreme. Vedeam oameni care ieșeau din blocuri, îmbrăcați gros ca pentru iarnă, când am văzut ceva mult mai mult decât suspect. Din blocul Aurorei a ieșit cineva îmbrăcat într-un palton negru cu carouri mici care dădeau o notă de eleganță ținutei, fața îi era acoperită de un fular gros, am reușit să-i vad doar ochii verzi însetați de sânge care ardeau de furie. Pielea mi se zbârlise, iar o frică imensă puse stăpânire pe mine. Dar nu înțelegeam de ce; mereu am fost cea mai curajoasă fată, mereu m-am avântat în pericole, dar frica aceasta era inexplicabilă. Într-un sfârșit am deschis portiera mașinii. Gerul de afară îmi încojura corpul, iar în mai puțin de zece secunde, eram înghețată. Îmi era atât de frig, încât nu știam ce se întâmpla cu mine, picioarele goale îmi înghețau încet, iar buzele-mi deveneau purpurii. Dar mă gândeam la Aurora și prindeam putere, așa am urcat șapte etaje pâna la ușa apartamentului ei.
Ușa era întredeschisă. Am pășit pragul trăgând aer în piept ca și când nu mai puteam respira. Picături proaspete de sânge erau pe gresia din hol, iar ele se opreau în fața ușii de la baie. M-am repezit cu mâna pe clanță, am dat cu ușa de perete și am țipat. Prietena mea cea mai bună era în cabina de duș, cu un cuțit înfipt în piept. M-am dus la ea, am târât-o până pe hol și i-am scos lama ascuțită a cuțitului din piept. În momentul când am tras de cuțit am auzit un geamăt. Aurora era încă vie, mă privea cu lacrimi în ochi, voia să vorbească, însă am oprit-o. Sângera mult, iar în jurul ei era o baltă de sânge.
- July, jurnalul meu...
- Ce jurnal?
- Caută-l e în apartament.
- Okay, acum, te rog, nu mai vorbi...
- O să mor.
- Nu, n-ai să mori.
- A fost... Nu a putut pronunța numele celui care făcuse asta, se stingea sub ochii mei, dar înainte să își dea sufletul a scris cu mâna de sânge, pe gresie: R.D.
Apoi și-a dar ultima suflare.
Capitolul 2-Urmări
Poliția ajunsese deja la fața locului, au luat probe, amprente și m-au interogat. Le-am povestit totul, cu amănunte, deși aveam nevoie urgentă de un psiholog. Starea mea psihică era critică, cineva trebuia să mă pună din nou pe picioare. Urechile îmi țiuiau și chiar și în cele mai adânci gânduri auzeam vocea criminalului.
Stăteam pe fotoliul din sufragerie cu cana de cafea lângă mine. Mă legănam într-o parte și-ntr-alta, ca și când eram o schizofrenică, gândindu-mă că la ora 12:00 voi merge la secția de poliție pentru a doua oară, fiindcă eram suspectă. Nu înțelegeam de ce eram suspectă! Doar nu credeau că mi-aș fi omorât prietena cea mai bună, dar justiția de cele mai multe ori este băgată în ceață de dovezile pro și contra asupra cuiva. Și din cauza amprentelor de pe cuțit am ajuns suspecta nr. 1 în acest dosar. Secția de poliție, cea mai apropiată de cartierul în care stăteam, era la aproximativ 300 de metri. Ca întotdeauna am vrut să fiu punctuală, așa că la 11:25 am închis ușa casei după mine. Stăteam singură de cinci ani, de când ai mei muriseră într-un accident rutier. Drumul întreg a fost un adevărat coșmar. Priviri mânioase se opreau asupra mea, fixindu-mă bine și analizându-mă. Din când în când, privirea unui copilaș se întâlnea cu a mea și mă făcea să râd. Mergeam lent, călcând pe cimentul crăpat de gerul înțepător, care îți pătrundea până și în cele mai mici capilare. La ora hotărâtă eram în biroul criminalistului care ancheta cazul. Mai era de față un domn durduliu, destul de scund, ușor arogant, iar privirea îi era greu de străpuns; despre care aveam să aflu mai târziu că este procuror, mai exact procurorul James. Am purtat un dialog lejer, dar atunci când intervenea domnul James discuția devenea accentuată, iar cuvintele erau pronunțate de fiecare în parte, pe un ton surescitat.
Am plecat de acolo sleită de cuvinte. Mi s-au pus atât de multe întrebări, nefolositoare după părerea mea, dar sunt polițiști ce puteam să fac, nu puteam să le spun că pun niște întrebări de tot rahatu` ! Drumul spre casă a fost scurt. Deși era foarte frig afară, nu mai simțeam gerul ce îmi pătrundea pe sub haine. Sângele îmi era înghețat încă din ziua, când Aurora s-a dus. De-abia am reuși să descui ușa, fiindcă mâinile îmi erau înghețate. Imediat ce am intrat în casă m-am dezbrăcat, m-am dus la baie, am dat drumul la apa fiartă și m-am privit în oglinda ce începea să se aburească. Puteam vedea, încă, lacrimile ce îmi încălzeau fața, curgând pe lângă obrajii de o culoare mult mai aprinsă, față de pigmentul pielii mele în acel moment.
Când am intrat în cadă, am văzut cum lacrimi sărate din ochii mei cad și se opresc în apa ce mă aștepta să-mi îmbăiez trupul. Apa arzinte îmi pișca pielea, de parcă milioane de furnici se hrăneau din mine... Ochii îmi erau ațintiți într-un singur punct de pe faianța umedă, iar mintea îmi era îngundurată. Încercam să găsesc pe cineva vinovat de moartea Aurorei, dar nu găseam pe nimeni, până când mi-au venit niște cuvinte în minte:
„Jurnalul ...”
Da, da, daaaa! Asta era soluția care mă va scăpa de probleme cu poliția.
După duș, m-am îmbrăcat repede și am plecat spre locul crimei. Soarele apunea. Puteam vedea prin parbriz, cum cerul era pictat în nuanțe de roșu-portocaliu, care-mi alinau ochii ce se contopeau într-un izvor de lacrimi nesecat. Ajunsă între cei patru pereți ai apartamentului, unde a fost comisă crima, am văzut încă urmele de sânge uscat de pe podea și pereți. Nu aveam mult timp la dispoziție; riscam să mă prindă cineva acolo și chiar nu voiam asta, de aceea nu am aprins lumina, ci am folosit luminița de la bricheta ce o aveam la mine. Ocazional, fumam!
Totul părea scos dintr-un film de groază, în care eu interpretam personajul principal și care se aștepta să-i taie gâtu`, cineva, în orice moment... M-am gândit că la cât de precaută era blânda mea prietenă și-ar fi ascuns jurnalul în cel mai dificil loc posibil, existent in apartamentul ăla. M-am apucat să caut. Trecusera aproximativ 2 ore, iar eu nu găsisem nimic. Mi-am adus aminte că Aurora mi-a zis odata că în spatele frigiderului ținea o cutie cu chestii importante pentru ea. Acolo trebuia să fie! Și chiar acolo a și fost! Era un jurnal banal, clasic, față de așteptările mele. Îmi imaginam acest jurnal ca fiind un fel de sanctuar al secretelor ei, singurul ei prieten care nu va putea niciodată să vorbească și care este apărat de un lacăt. Pe naiba! Era un jurnal, defapt un caiet cu colțurile foilor un pic curbate, îmbrăcat într-o imitație ieftină de piele crem și care se închidea cu o capsă. L-am pus în geantă și m-am cărat de acolo. Stătusem prea mult și speram ca nimeni să nu mă fii observat.
*
Stăteam în fotoliu cu o țigare aprinsă în mână. Pe genunchi aveam jurnalul. Nu eram pregătită încă să-l deschid. Trebuia să-mi savurez ultima țigare din pachetul de țigări Dunhill, albastru lung, pe care îl cumpărasem acum patru luni. Ultimul fum mi-a ieșit prin deschizătura buzelor atât de greu, încât am putut să simt cum buzele-mi crăpate mă usturau, iar papilele îmi erau arse. Pentru un moment m-am înecat, dar nu trebuia să mă las doborâtă doar de un fum de țigară.
Am luat jurnalul în amândouă mâinile și l-am deschis...
