Lumina

Brusc, te trezeşti într-o seară, te freci cu mâinile umede de transpiraţie la ochi, buzele îţi sunt crăpate, uscate si fără niciun pigment de culoare. Ţi se face sete! Te ridici din patul vechi, de lemn de stejar...un uşor scârţâit sparge liniştea din cameră, dar imediat ce te ridici constaţi că muşchii picioarelor nu îţi funcţionează şi cazi ca un bolovan, aruncat de pe o stâncă, pe podeaua prăfuită. Odată ce ai căzut praful s-a ridicat în sus, îl inhalezi, te îneci şi tuşeşti foarte tare şi urât. Gâtul îţi este şi mai uscat ca la început. Simţi cum îţi consumi toată energia stând. Încerci cu greu să te ridici de pe podeaua alunecoasă. Calculezi fiecare mic, mare pas până la uşa din lemn cu clanţa de aramă. Priveşti în spatele tău...totul se transformă dintr-o cameră care dădea spre est, spre curtea din faţă, cu podea de lemn, pereţii vopsiţi în verde deschis, tavanul înclinat şi uşor crăpat, perdelele din dantelă îngălbenite de la ferestre - toate făcuseră parte din copilăria ta - într-o celulă de închisoare: urme mici de sânge, mâncare, linii trasate cu o cretă albă, parcă ţi-o şi imaginezi...sunetul scos la atingerea ei cu peretele.. "Ahh!!!" îţi zgârie creierii...şi mici crestături; toate acestea se găseau pe pereţi. Iar paturile cu saltelele îmbibate cu tot felul de soluţii şi cu arcuri rupte ieşite prin saltelele împuţite, aduceau p imagine şi mai jalnică în urma ta. Mai arunci o privire lungă, exasperată, înainte să te întorci spre uşa din lemn. În timp ce apeşi cu multă forţă pe clanţa de aramă, pe alocuri ruginită, în cameră începe să se audă o muzică atât de complexă şi de frumoasă încât este imposibil să crezi că acea muzică se aude cu adevărat sau e doar în imaginaţia fără limite pe care o ai sau poate că nici tu nu ştiai ce se întâmplă cu adevărat.Treci pragul uşii, care era şi el tot din lemn, dar lemn ars. Înainte să închizi uşa dormitorului plin de surprize şi amintiri, muzica încetini, transformându-se în ceva delicat şi, spre surpriza ta, ai detectat melodia cântecului de leagăn, pe care ţi-l cânta "mămica" ta, când erai un puişor de om fragil, iar somnul nu te cuprindea, ţesându-se din bogăţia notelor dulci. Muzica deveni nemaipomenit de armonioasă...îţi pătrundea în suflet fiecare notă sau vers cântat. Dar priveşti mai bine în spatele tău, uiţi de muzica fermecătoare şi constaţi că acea cameră, pe care o cunoşteai de mic copil, acum era goală. Uşor relaxat îţi scuturi capul uitând de toate. Ţi-ai continuat drumul! Nu ştii unde mergi, ce faci, nu mai ştii nimic. Ai închis delicat ploapele ochilor uşor umflaţi şi roşii. Când i-ai deschis o lumină atât de puternică incât te orbea - nici nu te puteai uita nici măcar o secundă la ea - a apărut în faţa ta. Un zâmbet timid şi inocent ca de copil apare pe buzele crăpate în ultimul hal, care cereau cu ardoare un singur strop pur de apă. Ochii îţi erau strâns închişi pentru ca nicio rază minusculă de lumină să pătrundă printre pleoapele ochilor tăi... Eşti confuz de ceea ce se întâmplă, lumina devine din ce în ce mai puternică şi începe să degaje căldură. Eşti atât de aproape de ea şi poţi să simţi cum căldura începe să îţi ardă stratul de epidermă. Începi să tremuri, iar pielea ţi se zbârleşte, ceea ce nu este normal atâta timp cât eşti aproape de acea lumină zdrobitor de arzătoare. Te rogi la Cel de Sus să "stingă" lumina, care începuse să devină insuportabilă; dar cu satisfacţie şi un pic neîncrezător mai faci un pas, care ţi-a fost fatal !

Ai ars, te-ai făcut scrum, dar ce ai lăsat în urmă ? Lumina te poate răpi, nu neapărat să te ducă într-un PARADIS !